23 sept. 2008 MANAGEMENTUL NASTERII PREMATURE. GHID CLINIC
Gian Carlo Di Renzo, Lluis Cabero Roura, Florin Stamatian
Asociaţia de Medicină Perinatală – grupul de studiu al naşterii premature
Rezumat
Naşterea prematură este definită, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ca fiind terminarea sarcinii înainte de 37 de săptămâni de gestaţie. Naşterea spontană prematură include 3 entităţi clinice: travaliul prematur, ruptura spontană prematură de membrane (RSPM) şi insuficienţa cervicală. Aceast cadru clinic delimitează naşterea prematură de procedura de declanşare faramacodinamică a travaliului înainte de termen pentru indicaţii materne sau fetale. Naşterea prematură survenită la mai puţin de 32 săptămâni de gestaţie, este asociată cu o rată de mortalitate perinatală mare, invers proporţională cu vârsta gestaţională.
Mecanismele fiziopatologice care declanşează travaliul prematur sunt în mare parte necunoscute, ele incluzând hemoragia deciduală, factori mecanici (incompetenţa cervicoistmică, distensia uterină) şi modificările hormonale (mediate mai probabil de stresul maternal sau/şi fetal). în plus, infecţiile cervicovaginale sunt mai frecvent asociate cu naşterea prematură. Prematuritatea este considerată principala cauză de morbiditate pe termen lung, incluzând retard în dezvoltarea neuropsihică, orbire, surditate, convulsii, paralizii cerebrale cât şi afecţiuni non-neurologice, cum ar fi displazia bronho-pulmonară şi retinopatia asociată prematurităţii. ăn aceste condiţii, oprirea unui travaliu prematur poate reduce morbiditatea pe termen lung, prin favorizarea maturării organelor şi sistemelor fetale. O dată cu iniţierea tocolizei, pot fi exploatate şi avantajele administrării de glucocorticoizi ăn reducerea incidenţei şi severitaţii sindromului de detresă respiratorie.
De asemenea amânarea naşterii, poate facilita transferul pacientei într-o unitate spitalicească care dispune de o sectie de terapie intensivă a nou-nascutului.
Dezvoltarea ghidurilor clinice ăn spiritul conceptului de medicină bazată pe dovezi permite imbunătăţirea prognosticului materno-fetal şi o utilizare judicioasă a resurselor terapeutice actuale. Dobândirea unor cunoştiinţe recente ăn ceea ce priveşte etiologia şi mecanismele naşterii premature, precum şi apariţia tocolizelor de ultimă generatie, au dus la necesitatea stabilirii unor noi ghiduri clinice. Se urmăreşte astfel o abordare unitară, la nivel european, a diagnosticului, managementului şi tratamentului pacientelor cu iminenţă de naştere prematură.
Abstract – GUIDELINES FOR THE MANAGEMENT OF SPONTANEOUS PRETERM LABORGUIDELINES FOR THE MANAGEMENT OF SPONTANEOUS PRETERM LABOR
Preterm birth is defined as delivery at -37 completed weeks of pregnancy (World Health Organization). Spontaneous preterm birth (SPB) includes preterm labor, preterm spontaneous rupture of membranes, preterm premature rupture of membranes (PPROM) and cervical weakness; it does not include indicated preterm delivery for maternal or fetal conditions. Early SPB (-32 weeks’ gestation) is associated with an increased higher perinatal mortality rate, inversely proportional to gestational age.
The pathophysiologic events that trigger SPB are largely unknown but include decidual hemorrhage (abruption), mechanical factors (uterine overdistention or cervical incompetence), and hormonal changes (perhaps mediated by fetal or maternal stress). In addition, several cervicovaginal infections have been associated with preterm labor. SPB is also the leading cause of long-term morbidity, including neurodevelopmental handicap, cerebral palsy, seizure disorders, blindness, deafness and non-neurological disorders, such as bronchopulmonary dysplasia and retinopathy of prematurity.
Delaying delivery may reduce the rate of long-term morbidity by facilitating the maturation of developing organs and systems. The benefits of administration of antepartum glucocorticosteroids to reduce the incidence and severity.
Keywords: fibronectin; spontaneous preterm labor; tocolytics